Copilul nedorit – drama Decretului ceaușist prin care se interzicea avortul

Tema interzicerii avortului a devenit tot mai dezbătută în ultima perioadă, pe măsură ce o serie de state au decis să adopte o astfel de măsură, pe fondul scăderii natalității. Ne propunem să dezbatem acest subiect într-o serie de articole pe tema “copilului nedorit” – cum este influențată experiența maternității de traumele prenatale. De altfel, recent, am prezentat o lucrare la Congresul ISPPM, cu titlul “Copilul nedorit – Cum influențează trauma prenatală și timpurie experiența maternității”, autori psh. Simina Angelescu și dr. Daniela Marincaș.

Așa cum știm, în România a existat o astfel de lege (Decretul 770/1966) prin care regimul Ceaușescu a interzis accesul la contracepție și avort cu scopul de a mări populația țării. Implicațiile acestei legi de ordin fizic și mental asupra femeilor și copiilor nedoriți (“decreței”) nu au întârziat să apară.

Obsesia tinerelor să nu rămână însărcinate

Dacă imediat după adoptarea legii a fost constatată o creștere a numărului populației României, în anii următori Decretul a dtereminat o adevărată tragedie. Interziecerea avortului și trauma colectivă generată a avut efecte multiple, care s-au propagat in mai multe planuri :

• Creșterea mortalității materne. Au avut loc decese ale femeilor care au încercat totuși sa facă întreruperi de sarcină, în condiții ilegale, neadecvate și foarte periculoase. Multe dintre acestea, din păcate, au fost fatale. Se estimează că 10.000 de femei au murit în astfel de condiții până la revoluția din 1989. Aceste decese au constituit evenimente traumatice pentru familiile lor. Ne putem imagina, unele dintre femei aveau și alți copii, iar aceștia și-au pierdut mama într-un mod dramatic, poate de multe ori fără să poată afla adevărata cauză a morții ei. Sau fără să poată vorbi despre asta. Împrejurările morții mamei au devenit un secret, de nevorbit în familie, sau în comunitate, pentru a proteja familia și pentru că nu trebuia recunoscută oficial tentativa de avort. Cu siguranță, secretele privind tentativele de avort și decesul au făcut imposibilă trăirea adecvată a doliului de către familie. Iar doliul suspendat, imposibil, a lasat urme în dezvoltarea psihologică ulterioară a copiilor.
• Copiii născuți și abandonați. Ca urmare a decretului, a crescut numărul copiilor abandonați care au ajuns în orfelinate, România fiind celebră în lume din cauza acestor instituții. Copiii instituționalizați au fost studiați de cercetători din întreaga lume pentru a investiga și evidenția efectele abandonului, neglijării și maltratării asupra dezvoltării umane. Cercetările arătau că este afectată dezvoltarea cerebrală, aceștia având un creier mai mic ca dimensiuni decât un copil crescut în familie, tulburări și deficiențe de dezvoltare fizică și psihică, de învățare, predispoziție la boli. Ei dezvoltaseră tulburări severe de atașament, care fac dificilă relaționarea adecvată, deci și crearea unei familii sănătoase. De cele mai multe ori, în cazurile acestea, deveniți adulți, ei repetă în propria familie abandonul și maltratarea.
• Copiii nedoriți, care au rămas în familie, dar au trait din plin, înca din perioada sarcinii, stresul mamei și respingerea acesteia. Copilul s-a “marinat” efectiv în uter în sentimentul de respingere, de suferință, de ostilitate, de tristețe sau frică a mamei. Este deja dovedit științific faptul că fătul resimte toate trăirile mamei și este afectat în dezvoltarea neuro-psiho-fiziologică de hormonii de stres din corpul acesteia.

Alterarea maternității

În cazul unui copil nedorit, se produc alterări ale matricei materne și de identitate . Mama nu poate fi un conținător și susținător suficient de bun, nu își poate exersa funcția ei de dublu pentru copil. Adică nu se va conecta cu el, nu se va identifica cu el, nu va avea capacitatea de a-i simți și intui nevoile, si nu va putea să le satisfacă adecvat. Într-o sarcină nedorită și respinsă de mamă, nu se poate crea un atașament prenatal sănătos, și cel mai probabil nici un atașament securizant după naștere. Dacă nu au existat alte figuri parentale de atașament în familie pentru copilul respins (tatăl, bunică, matușă,..), atunci cu siguranță a apărut negljarea sau chiar maltratarea copilului.

Dezvoltarea acestor copii a fost marcata fără această bază de siguranță necesară, și foarte posibil că au dezvoltat tulburări diverse de atașament. Iar ca adulți au păstrat această rană fundamentală a nesiguranței și respingerii.  Și este dovedit științific că patternul de atașament primar se manifestă în alegerea partenerului, în relația de cuplu și în relația cu proprii copii. Iar acest lucru se întâmplă dacă nu apar pe parcursul vieții factori de reziliență, terapeutici (persoane, experiențe benefice) care să faciliteze vindecarea și schimbarea modului de relaționare.

Desigur că au existat și situații în care după o respingere inițială, mama să se fi repliat, să fi acceptat situația și copilul, și să își fi manifestat capacitatea maternă, disponibilitatea emoțională și iubirea față de copil.