Rămas bun, Laurence!

Laurence Demairé a sosit în România în martie 1999. Până în 2004, a venit de mai multe ori pe an la Timișoara pentru sejururi scurte. Aici, ea a susținut stagii de formare pentru personalul din centrele de plasament, cu speranța de a  să vedea schimbări în comportamentul acestuia față de copiii abandonați.
În 2004, se hotărește să vină la București, într-o zi noul meu vecin a sunat la ușă pentru a ne anunța că o doamnă din Franța va locui în apartamentul de lângă noi, atunci ne-a prezentat-o pe doamna Laurence Demairé, o doamnă cu părul alb, zâmbitoare care a lăsat confortul din Franța pentru a veni să trăiască în România ca să ajute copiii abandonați

Ea scrisese deja o carte despre mărturisirile femeilor din Franța care avortau și va scrie o a doua carte cuprinzând confesiuni ale femeilor din România care au făcut avorturi, subiect încă tabu în România, unde în timpul  comunismului avorturile erau interzise, ceea ce a provocat numeroase tragedii, numărul femeilor care au murit din acestă cauză este încă necunoscut.

Maternologia, darul lui Laurence pentru noi

Ea a dus în bagajele ei noua știință medicală maternologia. Împreună cu câteva prietene din Romania a creat mai întâi un site maternologia.ro – mai apoi o asociație «Asociația Franco-Romana  BéBéBienvenu» pentru a ajuta părinții români să-și întâmpine bebelușii în deplina lor libertate.

Acestă asociație există și continuă ceea ce Laurence a început: a fost creat un grup de suport maternologic pentru mamele aflate în dificultate emoțională, au fost ținute stagii de formare pentru asistentele medicale și infirmiere, a fost organizată la București o conferință web cu tema “Sănătatea perinatală – o abordare psiho-socio-medicală”,

Chiar dacă tristețea noastră este imensă la aflarea veștii morții lui Laurence, vom continua să ne gândim la ea cu multă emoție și recunoștință. Ea a fost unul dintre acei puțini oameni care au darul de a ne face să gândim, să ne gândim  la naștere, să ne gândim la locul nostru în lume, să ne gândim la viață, la moarte….

Cuvintele lui Laurence

„Visele cheie ale povestirii mele sunt aici, cu mult înainte de răscolitoarea  întâlnire a bebelușilor români abandonați și de iluminarea maternologiei„

Îndemnată de un document care arăta copii handicapaţi în mizerie, în localuri dărăpănate. La zece ani după moartea lui Ceauşescu se mai găseau în locuri retrase, aproape inaccesibile, cămine-spital în care erau ascunşi aceşti copii pe care lumea nu voia să-i vadă.

A trecut ceva timp până am ajuns să mă trezesc, dar de atunci am rămas aşa.

Astăzi pot în sfârşit să înţeleg ce a fost viaţa mea.

Aceşti copii handicapaţi eram eu!

Eu doar venisem cu maternologia sub braţ şi, în mod inconştient, cu dorinţa de a-mi vindeca bebeluşul eu.

 Acum informaţia, lumina sunt acolo, ca o stâncă de care românii care vor pot să se sprijine. Ele nu vor pleca, vor umple golul de iubire adevărată.

Extrase din cartea „ Firava făgăduinţă de a fi iubit„

22 iulie 2011

Următoarea noapte, în condiţiile în care nu am cerut nimic: un un singur vis, din care a mai rămas doar sensul : « Da, ocupă-te de bebeluşul tău ».

Şi al doilea vis : « Văd o pătură bleu, foarte frumoasă, groasă şi foarte uşoară şi o pătură aurie, fină precum o cuvertură de  supraviețuire . Le văd clar, întinse una lângă alta pe patul meu. »

Încerc să mă ocup de acest bebeluş, dar nu reuşesc, îmi este greu să-mi imaginez viaţa lui de bebeluş care simte tot da nu gândeşte, solitar, abandonat într-o familie burgheză, numeroasă. Încerc cu stângăcie să-l înfăşor în aceste pături frumoase. 

23 iulie

Revine în minte imaginea fiicei mele care, la ora 10 seara îşi adoarme fetiţa în braţe, micuţa fiind prea iritată ca să mai adoarmă singură, ca de obicei. Abia acum reuşesc să încp să ma ocup de bebeluşul-eu. Necunoscând şi neretrăind niciun gest de iubire faţă de mine, nu ştiu să iubesc. 

Înţeleg că acest bebeluş, din nu ştiu ce motiv, a ales cuminţenia şi a început să observe, să privească şi să gândească, şi iar să gândească, şi iar să gândească … să critice, să judece şi poate că acest bebeluş, chiar astăzi, mă critică fără încetare, mă oboseşte, mă epuizează, mă comandă … pe scurt, mă persecută.

31 iulie

Visez : « Într-o piaţă mare, plină de lume, este instalat un cort, în care mă aflu la o masă dreptunghiulară, aşezată la loc de onoare (ma gândesc: nu e niciun motiv să mă aflu în acel loc !) În jurul mesei, numai femei. Cea din stânga mea se apleacă asupra mea şi-mi spune clar : « Sunteţi tristă! » 

Şi atunci înţeleg cât de mult se manifestă acum refularea emoţiilor mele, de-a lungul vieţii, de către mine-copil, fetiţa care a suferit prea mult şi care s-a obişnuit să înăbuşe această suferinţă. Am părăsit 12 ani de muncă în România, un popor pe care m-am străduit să îl cunosc, asociaţia şi, cu siguranţă, prietene de nădejde. Înainte să plec, mi-am zis : o să fie greu ! Ei bine nu, a fost uşor, firesc, care şi când nu s-a întâmplat nimic! Am refulat tristeţea, durerea, lacrimile.

Infime amintiri își au importanța în copilăria timpurie, apar legături, începem să înțelegem, copilul nostru și de ce încă nu se simte bine și încă trăiește în gândurile noastre ca un tiran.

În adâncurile inimilor noastre ne naștem ușor, o tulburare, o flacără care ne înduioșează. Ne recunoaștem în acest micuț. El are încă motivele lui pentru a cere  consolările care i-au fost datorate, pentru cel care s-a născut din stabilitatea vieții și, a pământului și care a strălucit de îndată ce i-a fost acordată atenție cu adevărat.
De îndată ce a fost recunoscut ca fiind o ființă completă, ca un copil al lui Dumnezeu. Puțin câte puțin ne descoperim îngemănați și vom fi capabili să-l acceptăm, să-i iubim prezența, să-l consolăm, când va veni din nou să ne obsedeze, ca într-un joc de-a v-ați ascunselea, care de-a lungul timpului ne va uni.

Am început din nou, două sau trei zile mai târziu, să mă apropii de bebelușul-eu  timp de două ore. Am descoperit mai întâi ca în această poveste teribilă de respingere, apoi de abandon psihic – cu excepția bunicii mele care m-a salvat – așa cum am păstrat amintiri foarte vii de fericire în fața grădinilor mici atârnate pe zidurile vechi … ferigi agățat de pereți, iarba care crește între pietre … iedera, … micile bucurii care m-au vindecat.

Natura mă ajută! Copil al vieții, copil al lui Dumnezeu! O intervenție din afară! O intervenție din afară!

Așa că am înțeles  faptul că natura a fost întotdeauna acolo! Oricare ar fi fost starea mea și că … Cerul?  Mă iubea. Fie că sunt furioasă, că mă plâng, că mă tem, că mă răzvrătesc, contra întregii lumi … Că sunt agresivă … O prezență mă înconjura …

O prezență mă înconjura …

Și dintr-o dată am făcut legătura cu cuvertura  aurie și cea albastră, din visul din 22 iulie.
Nu mă mai aștept ca legătura iubirii cu mama mea să fie întrețesută. Am fost plamădită de dragoste încă din prima clipă de viață.

Prima privire, primul capăt al vieții umane, se alătură ultimului.
Unul este, pentru câteva ore în plus, conectat cu Cerul
Celălalt este, uneori cu câteva momente înainte de a se stinge.
Pregătiți-vă cu atenție pentru a fi profund împregnați de aceste priviri,

Știind că acestea sunt traversate de DRAGOSTE,
Înseamnă să  permitem acestei Forțe să vindece vechile răni .„

Extrase dintr-un text  trimis de Laurence  BBB în 2011 „Soigner son bébé„

Doamne,
Acceptăm cu greu moartea lui Laurence, pe care o iubim.

Suntem triști și îndurerați mai mult decât putem exprima.
Ne întoarcem către tine pentru a vă spune durerea noastră.
Nu ne lăsa singuri în tristețea noastră.
Dumnezeule, care ești tată tuturor oamenilor,  care ne iubești cu iubire infinită, fi de partea noastră, ajută-ne, dă-ne puterea să ne ridicăm.

Primește-o pe Laurence la sânul tău.
Dă-i pacea și fericirea pe care le promiți tuturor copiilor tăi.