„A face copii e cel mai natural lucru din lume…”

Am fost mereu nehotărâtă dacă să am sau nu un copil. Îmi plăceau copiii, mă simțeam jucăușă cu cei ai prietenilor, simțeam că aș avea blândețe, răbdare și iubire de oferit. Și, bine ascuns, era și sentimentul că aș fi un părinte mai bun decât mi-au fost ai mei. Credeam că aș putea repara, printr-un copil, o lipsă pe care nici acum nu pot să o numesc exact. În același timp, mă simțeam mereu nepregătită, încă departe de a fi un adult echilibrat. Mă consideram nesigură că aș putea să însoțesc un copil prin lume, când eu însămi încă aveam nevoie să fiu însoțită. Așa că nu ne-am propus un copil, am amânat amândoi. Însă el a venit totuși, pentru că, în sinea mea, mi-l doream.

“Fragilă”, după o primă sarcină pierdută

A fost a doua sarcină, la mult timp după una foarte scurtă în care am știut repede că se întâmplă ceva cu corpul meu. La prima sarcină, am apucat să mă bucur și să îmi fac multe griji. Apoi, am aflat că sarcina era fără embrion. Am fost dezamăgită, dar și ușurată. Așa că, atunci când s-a întâmplat a doua oară, am pornit de la teama că îl voi pierde din nou. Nu am mai anunțat vestea din prima, am așteptat cuminte să treacă timpul. M-am purtat cu mine ca și cum aș fi avut o ștampilă cu “extrem de fragil”.

Spre jumătatea sarcinii, când am văzut că totul merge bine, mi-am permis să ma relaxez, sa fac sport, să am încredere în mine și în copilul meu. A fost o perioadă luminoasă. Mă simțeam tratată special doar pentru că eram însărcinată. Oamenii  îmi zâmbeau și mă opreau pe stradă să îmi vorbească de copii, iar eu mă bucuram, mă simțeam deschisă, lumea mi se părea un loc bun. Aveam timp să mă ocup de mine, îmi simțeam corpul puternic, îmi plăcea de mine așa cum nu mi-a plăcut niciodată.

“Îmi doream să simt durerile travaliului”

Am avut o sarcină monitorizată excesiv, dar pe potriva felului meu anxios de a fi. De-abia așteptam următoarea ecografie și relaxarea de după, că totul e în ordine. Mi-am dorit să nasc natural, să am copilul aproape de mine după naștere, dar am lăsat lucrurile la voia întâmplării, am ales să-mi fie comod. Nu mi-am schimbat medicul, pe care îl vedeam rece, meticulos, orientat către control și cezariană, chiar dacă îmi spusese că mă ajută să nasc cum vreau.

Mama mi-a zis că nu-și amintește durerile travaliului, pentru că a uitat totul în momentul în care m-a văzut. Eu nu mi le amintesc pentru că nu au fost. Nu am avut contracții, m-am grăbit să ajung la spital în miez de noapte pentru că mi se rupseseră membranele.  Sângeram, iar  în toate cărțile citite și cursurile făcute nu era nicăieri pomenit așa ceva. Mi-a fost foarte teamă că nu e normal, că poate ceva nu e în regulă cu copilul.

La spital am refuzat sa iau un supozitor care ar fi trebuit să-mi dilate colul și să mă pregătească de naștere. Eram suspicioasă la orice mă îndepărta de o naștere naturală. Am așteptat toata noaptea în sala de nașteri, apoi într-un salon. Am acceptat în cele din urmă supozitorul și o manevră de dilatare manuală a colului. Aceasta nu mi s-a părut invazivă, pentru că voiam cu disperare să mă doară, să se întâmple ceva.

Cezariana nu a fost nașterea dorită

Umilitoare mi s-a părut remarca medicului meu: „păi dacă pe o contracție de 2 faci așa, cum o să faci la una de 10, nu cred că o să reziști”. Am acceptat cezariana. Trecuseră multe ore, contracțiile erau la început și nu știam dacă vor continua. Fix în ultima săptămână apăruse o infecție cu streptococ, capul copilului nu părea poziționat cum trebuie, eram obosită și nu voiam să fiu epuizată în momentul în care o să-mi primesc copilul. În plus, mi-era teamă. Acel loc în care așteptam să-mi aduc cu blândețe copilul pe lume suna ca un teatru de război. Auzeam uși trântite cu putere, cărucioare metalice lovindu-se de ele, voci care țipau comenzi, pași tropăind în viteză pe culoare, urlete. Nu vedeam nimic și asta mă făcea să-mi închipui că la fiecare naștere se întâmplă ceva îngrozitor. Că cineva e dus de urgență la terapie intensivă.

Acum îmi dau seama că m-ar fi ajutat mult să am pe cineva alături de mine. Mi-a fost rușine să cer ajutor. M-am gândit că nașterea e doar treaba mea și a corpului meu. M-am plimbat și am respirat în felurile învățate, dar nu a fost suficient. Am rămas cu regretul că nașterea nu a fost acea experiență împlinitoare care ar fi putut să fie. Dar știu că regretul ăsta nu e despre copilul meu, ci despre mine și despre neputința mea. Despre o experiență pe care nu o voi cunoaște niciodată.

Bebelușul, “o ființă străină”

În momentul în care i-am auzit țipătul, am început să plâng incontrolabil. Tremuram și lacrimile îmi șiroiau singure pe obraji și încercam să-mi imaginez ce i se întâmplă. Când l-am văzut mi s-a părut foarte frumos, dar nefamiliar. Am fost foarte uimită că ființa aceea mică, care a făcut parte din mine atâta timp, îmi pare așa străină. După două zile ființa asta mică plângea când nu era în brațele mele. Eu mă simțeam neliniștită când o lăsam jos.

Odată ajunși acasă m-a lovit din plin frica. Că nu voi reuși să îl protejez, ca nu voi fi o mamă suficient de bună, că nu voi reuși să alăptez. Simțeam că mi se scurge energia numai imaginându-mi șirurile de biberoane pe care ar fi urmat să le fac. Am căutat ajutor, am apelat la un consultant, am citit bloguri de alăptare, am luat suplimente. Am folosit pompa, pe care o uram, mi-am lipit de sâni tubulețe prin care să curgă lapte suplimentar.

După 6 săptămâni am avut revelația că plânsul lui seara nu e de foame, ci de oboseală, și că, de fapt, aveam lapte suficient pentru el. Primul an a fost plin de anxietate. Simțeam că mă târăsc prin fiecare zi, cu singurul rost să reușesc să ajung la următoarea fără să stric copilul. Mi-era frică să plec de lângă el. Atunci când o făceam și fugeam la magazinul de lângă bloc mă simțeam liberă ca și cum aș fi plecat într-o vacanță fabuloasă. În același timp, eram amețită și cu inima bubuind, senzații care dispăreau când reveneam lângă el.

 Mama imperfectă

Am plâns mult. Conduceam și mă apuca plânsul în mașină pentru că toate cântecele de la radio păreau ca sunt despre cum copilul meu și orice copil de pe lumea asta e destinat nefericirii. Plângeam cu sughițuri ascunsă în baie gândindu-mă că am făcut cea mai mare greșeală din viața mea să aduc pe lume un copil perfect care are o mamă așa imperfectă ca mine. Simțeam că e atât de nedrept pentru el. Îmi plângeam tot ce nu mai îmi era posibil. Mă loveau uneori senzații despre cum e sa mergi seara cu bicicleta prin oraș. Simțeam mirosul străzilor și cum se face aerul mai rece fix într-un anumit loc la întoarcerea acasă și plângeam că așa ceva nu o să mai trăiesc niciodată.

Și mai ales mă simțeam foarte singură. Foarte singură în grija mea exagerată față de copil și în fricile mele, foarte singură în dorul meu pentru viața de dinainte. De neîmpărtășit cu cei din familie. Nici cu prietenii, care și-ar fi dorit să mă vadă relaxată și atenți la ei.

Salvarea grupului suport

M-au ajutat foarte mult întâlnirile de la grupul de suport pentru mame. Aveam în sfârșit cu cine să vorbesc, pe cine să ascult. Deși inițial nu eram sigură ca e locul meu acolo, că am greutăți suficient de mari încât să merit să particip. Până la urmă aveam un copil minunat și sănătos (dar care plângea mult când nu era la mine în brațe și dormea doar plimbat), iar eu nu aveam altă treabă decât să am grijă de el. Mi-au rămas în minte durerea și frica și furia acelui an. Nu mă așteptam la ele, nu mă pregătisem pentru ele, nu credeam că au atâta forță.

Între timp am început să mă cunosc mai bine. Am simțit visceral că „mama se naște odată cu copilul ei” nu e doar o metaforă. Știu că acesta este unul dintre darurile pe care mi le-a făcut copilul meu, să fiu mai conștientă de părțile din mine pe care le țineam la distanță. Simt că m-am născut din nou odată cu el și creștem împreună. Avem aproape 3 ani acum.

Vrând să mă încurajeze, mama mi-a zis cu bucurie când i-am anunțat prima sarcină și m-am arătat îngrijorată: „a face copii e cel mai natural lucru din lume”. Nu a zis a-i naște sau a-i crește. Dar mintea mea a extins că a avea copii, cu toate implicațiile, e cel mai firesc lucru din lume. Și atunci, că e ceva profund greșit la mine că nu simt doar bucurie. Dar și pierderea e naturală. Mă întreb dacă îmi voi deveni vreodată mama care să primească și tristețea, și regretul, și teama, care să nu se învinovățească atunci când bucuria nu e pură. Mă întreb dacă voi deveni o astfel de mamă pentru copilul meu.

Ana