poveste mama depresie
2021-2030

Renașterea

Am rămas însărcinată prima dată după 8 luni de încercări. La prima morfologie, medicul mi-a spus că voi avea un băiat, iar asta m-a speriat tare, gândindu-mă că nu voi sti să cresc un băiat. Am început terapia cu scopul acesta, de a mă adapta la gândul că voi avea un băiețel și pentru a putea face față.  Dar am plâns foarte mult în sarcină. Copilul s-a dovedit a fi fetiță la următoarea morfologie.

M-am pregătit pentru o naștere naturală, dar nu s-a întâmplat așa. Am ajuns la 41 de săptămâni fără niciun semn că voi naște curând și am acceptat propunerea de cezariană fără să mă gândesc că aș putea refuza. În dimineața când m-am dus la spital pentru operație eram tristă, neputincioasă și înfricoșată. M-a durut anestezia, m-am întins pe masa de operație și am simțit că medicul îmi manevrează corpul. Era un mare disconfort să nu am control asupra propriului meu corp în timpul nașterii copilului meu.

Peste o vreme am auzit un copil plângând și am fost surprinsă. Nu mă așteptam la un asemenea sunet. Am întrebat dacă e copilul meu. M-am simțit inutilă și am avut într-un fel sentimentul că nu e copilul meu. Simțeam că eu nu am făcut nimic pentru ca el să se nască. Am avut nevoie de câteva săptămâni să o simt ca fiind a mea.

Țipetele ei m-au făcut să caut un grup de suport

Fetița a plâns mult în primele 3 luni, apoi a fost foarte liniștită până pe la 8 luni. Eu trăiam într-un concediu perpetuu. Dar apoi, de cum s-a ridicat în picioare a început să aibă niște crize de plâns care pe mine mă terminau. Nu mai aveam timp de mine, eram singura cu ea minim 9h pe zi. Soțul meu era cât de implicat putea, dar eu nu știam să cer ajutor.

Disperată am început să caut sprijinul unui specialist. Așa am ajuns la grupul de suport, la care particip și în ziua de azi. Întâlnirile nu a oprit-o pe fetița mea din țipat, dar m-au ajutat să mă uit mai atent la mine și să fiu o mamă mai bună. Crizele ei de furie s-au rărit considerabil atunci când a început să meargă la creșă, iar eu am avut mai mult timp pentru mine.

Nașterea în pandemie – izolare și singurătate

Când a împlinit 1 an și 4 luni, am rămas însărcinată cu al doilea copil. Bucurie mare în familia noastră, dar și frică să nu plângă la fel de mult ca primul. Al doilea copil e băiat și probabil datorită terapiei nu am mai simțit frica în legătura cu asta. El e liniștit, dar sarcina cu el a fost foarte agitată. Sora lui plângea iar foarte mult, mi se opunea constant, stătea trează noaptea, iar eu eram constant nedormită, epuizată.

La nașterea lui nu am acceptat programarea cezarienei, ci i-am cerut medicului să lăsăm copilul să vină când vrea el. Dar la un control de rutină după 40 de săptămâni de sarcină, medicul de gardă a decis să rămân pentru operație. Am fost furioasă că voi fi singură la operație. Soțul meu era singur cu copilul mare. Eram cu toții nepregătiți pentru nașterea prin cezariană. După ce l-au scos din burtă mi l-au arătat și mi-a părut atât de rău că îl duc departe de mine. Îl simțeam al meu. Îl așteptam cu nerăbdare la vizite și după ce am ajuns în salon am fost nedespărțiți.

Primele 4 luni din viața lui am trăit în izolare din cauza pandemiei. În continuare, pandemia face ca lucrurile să fie diferite în felul în care îi cresc. Soțul meu lucrează de acasă și pot să îi cer ajutorul des. Astfel, copiii își văd tatăl toată ziua.

Consider că la al doilea copil reușesc să mă descurc mai bine. Am învățat să cer să fiu sprijinită. Acum am ajutor la curățenie, la mâncare, am pe cineva de încredere cu care pot să îl las ca să am timp pentru mine. Pe de-o parte mă  bucur că pot să mă descurc în general singură. Însă, deși am acest ajutor, mă simt destul de des abandonată de familie, singură pe lume.

Ioana

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *