mama copil intarcare
2021-2030

Reușita înțărcării ține de calitatea relației mamă-copil în alăptare (II)

„La baza înțărcatului se află o experiență pozitivă a alăptatului” (Winnicott)

Pentru a fi bună înțărcarea, trebuie să fi avut o alăptare bună, în sens psihologic! Când mama este absentă psihic – ea îl hrănește fiziologic, dar nu și emoțional. Și atunci bebe poate manifesta probleme de creștere și/sau poate să fie neliniștit, agitat, nemulțumit. Se poate să existe și situația ca el să se fi hrănit fizic bine, să fi crescut în greutate, ba chiar să fi fost avid, lacom și să manânce mult. Laptele fizic pe care îl înghite îi dă un sentiment de existență, de continuitate. Dar când sânul dispare, copilul resimte angoasa, își pierde liniștea, plânge mult, cere cu disperare la sân, pare tot nesatisfăcut.

Laptele fiziologic trebuie să fie dublat de laptele psihic – adică de disponibilitatea emoțională a mamei și de vorbirea ei.

 O mamă absentă emoțional în alăptare poate să trăiască înțărcarea cu mare dificultate. Procesul devine astfel dificil și pentru copil.

Care sunt posibilele cauze ale absenței mamei? Voi detalia mai jos câteva, precizând încă o dată că mama nu trebuie judecată: ea nu este vinovată. Mama nu intenționează să fie absentă emoțional. Frecvent, ea nici nu este conștientă de acest fapt. Iar dacă parțial își dă seama, nu poate să iasă singură din dificultate și își poate ascunde neputința și suferința de care se rușinează.

  • Mama poate repeta inconștient starea de absență a propriei mame. Așa cum a fost aceasta indisponibilă emoțional când ea însăși era bebeluș.
  • Se poata ca mama să nu își vadă copilul real. Relația lor este parazitată de „fantome” din trecut (mama hrănește de fapt „pe altul”). De exemplu, în cazul unui doliu suspendat, netrăit, după pierdere unul alt copil, sarcină, persoană semnificativă. Astfel, bebelușul actual este ceea ce numim un copil de înlocuire, menit din concepție să aline suferința pierderii mamei sau părinților.
  • Mama poate trăiește un episod depresiv postpartum/o tulburare emoțională perinatală. Este astfel desprinsă de lumea reală, cufundată în propriile trăiri, lipsită de vitalitatea necesară conectarii cu copilul.

Cum este bine să se producă înțărcarea?

Înțărcarea sănătoasă, adică psihică, poate reuși doar dacă are loc progresiv. (F.Dolto). Este important să se respecte ritmul personal al copilului și al mamei, de aceea nu putem generaliza modul și momentul când să se facă înțărcarea. Tranziția copilului nu este ușoară în înțărcare, iar el nu o poate face fără sprijinul mamei, procesul depinzând de ea. Și chiar și de ajutorul tatălui, dar nu de el singur, cum se crede uneori.

O întrerupere bruscă și neadecvată a alăptării, care poate fi chiar traumatică, nu este cu adevărat o înțărcare psihică și alterează dezvoltarea emoțională a copilului pe termen lung, care devine un adult “neînțărcat”.

Sigur că există posibilitatea autoînțărcării copilului, cu parcurgerea lină a acestei etape. Dar nu este o regulă general valabilă, mecanismul nefiind automat, ci mai subtil și personal.

“Dorința de a înțărca trebuie să vină de la mamă. Această trebuie să fie destul de vitează pentru a face față furiei bebelușului…” (Winnicott)

Într-un copil care se dezvoltă bine tinde să apară natural și sănătos impulsul de creștere, de distanțare, de autonomizare, de detașare de mama, de atracție și explorare a lumii, de alte plăceri decât cea a suptului. Dar modul cum se poate manifestă acesta depinde de cum o simte pe mamă, de relațiile cu părinții, de contextul complex al familiei și de mecanisme inconștiente.

Când trebuie făcută înțărcarea?

Mamele au diverse atitudini și reacții față de înțărcare, în funcție și de cum trăiesc ele alăptarea și de rolul acesteia pentru fiecare. Unele mame își doresc cu nerăbdare, altele se tem de înțărcare. Unele sunt îngrijorate, altele mai relaxate. Unele își propun să inițieze procesul la o anumită vârstă, altele se opun și vor să aștepte autoînțărcarea, pentru a nu produce suferințe copilului.

Să clarificăm – înțărcarea implică o experiență de pierdere, dar nu este o traumatizare a copilului, dacă este realizată adecvat – treptat, în etape, cu înțelegere, blandețe și respect față de copil și mamă. Și cu vorbire, pentru a permite o elaborare psihică adecvată.

Reacțiile copilului la înțărcare sunt normale și pot fi complexe

Nu toți copiii trăiesc aceleași experiențe. Este posibil ca unii să se înțarce treptat și singuri, fără manifestări zgomotoase, dar este normal și să apară reacții intense, depinde de fiecare poveste în parte. Cum spuneam, tranziția nu este ușoară. Faptul că apare tristețea și furia copilului este firesc. Mama nu mai este cea care a fost, dar nici el nu mai este un bebeluș. Mama a devenit mai frustrantă.

Pentru copilul în proces de înțărcare mama are sâni “răi”, mama devine și “mamă rea”.  Dacă ea acceptă rolul, dacă tolerează să fie privită uneori ca “rea” și poate suporta emoțiile lui fără să fie destabilizată, el se va acomoda cu aceste trăiri și se va adapta la noua realitate, crescând. O va vedea apoi pe mamă nu ca fiind perfectă, ci ca fiind o persoană obișnuită. Faptul că mama este imperfectă în ochii copilului îi va permite și lui să fie imperfect, să facă greșeli, să fie o persoană obișnuită.

“Mama va renunța la trufia de a fi perfectă” (Farca)

O înțărcare blândă nu înseamnă doar acceptare lină din partea copilului, doar cu zâmbete și fericire, nu înseamnă că va fi fără emoții dureroase și trăiri intense pentru copil. Iar faptul că copilul este furios și trist, că manifestă emoții intense, nu este un semn al eșecului matern.

Înțărcarea este un proces de creștere, de trecere progresivă de la dependență totală a bebelușului la autonomizare, de îmbogățire relațională și a experienței de viață a copilului. Este o deschidere către lume, un pas către independență, care lasă loc achiziției, dezvoltării și desfășurării vorbirii. (Farca)

Ar fi de dorit ca mama să se poată bucura autentic de acest proces și de distanța care se creează între ea și copil, și de cuvintele care își fac loc mai mult în comunicarea lor. Și copilul să simtă că desprinderea și renunțarea la sân aduce o extindere a lumii lui, o îmbogățire a relației cu mama. Mama nu este și nu trebuie înlocuită, ci se trece la un alt nivel relațional și psihologic. Copilul și mama se transformă, separat și împreună.

“Nu există nicio îndoială că un bebeluș hrănit așa cum trebuie va fi fericit să fie înțărcat când vine momentul, mai ales că această experiență îl îmbogățește considerabil.” (Winnicott)

Dacă înțărcarea se încheie cu bine, aceasta îi permite copilului să progreseze (Dolto F.), și aș zice că îi permite și mamei să crească. Ea se poate maturiza emoțional, își poate extinde activitatea, își poate diversifica rolurile,  își poate orienta atenția și poate face loc în mintea ei altor aspecte ale vieții.

Va continua….

Renunțări dificile – Ce o împiedică pe mamă să se desprindă de copil

Copilul care refuză să se desprindă de sân

Deziluzionarea necesară

Practici de înțărcare nesănătoase

Despre rolul vorbirii

Cum susținem mama care trece prin înțărcare dificilă

Referințe:

Delassus, JM., Sensul maternității, Ed. Minied, București, 2015

Farca, S., Independența copilului, Ed. Humanitas, București, 2018

Halmos, C., Etapele construcției copilului și rolul părinților, Ed Philobia, București, 2016

Winnicott, D.W., Copilul, familia si lumea exterioară, Ed Trei, București, 2013

Autor: Psh. Simina Angelescu

Citește și: CÂND ÎNȚĂRCAREA ESTE DIFICILĂ – DESPRE DIMENSIUNEA PSIHOLOGICĂ A ALĂPTĂRII ȘI ÎNȚĂRCĂRII (I)

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *