Totalitatea prenatală ca și subiect natal

Viața prenatală a oamenilor se aseamănă și diferă în același timp, mai ales în ceea ce privește consecințele, de cea a altor mamifere. Diferența  ei imediată nu constă atât într-o pretinsă prematuritate (ceea ce mai exact este o mai mare competență senzorială față de o incompetență motrice aparentă și provocată) cât o așteptare, o chemare și o privire care de îndată, certifică că copilul vine de altundeva decât dintr-un simplu mediu de dezvoltare biologică prealabilă. S-a întâmplat ceva înainte de venirea pe lume.

Viața prenatală umană

Nu vom face decât să evocăm aceste date, care au fost detaliate de altfel, în lucrări și articole precedente. Să notăm mai întâi  trei tipuri de fapte, dintre care ultimul este determinant la nivelul uman.

1. Viață intrauterină a mamiferelor placentare în mod obișnuit în mediul umed, în timpul dezvoltării prenatale, în condițiile globale, totale, permanente și constante  ale tuturor modalităților de viață reunite fără întrerupere.
2. Competențe precoce ale fătului, motrice și senzoriale, în mod particular pentru fătul uman care din a douăsprezecea săptămână este apt să înceapă să simtă. Trebuie să notăm deopotrivă în legătură cu acest subiect că vederea începe să fie operațională din cea de a douăzecea  săptămână, nefiind o funcție mută în măsura în care nu este nimic de văzut în uter. Din contră, este în amonte calea de convergență a tuturor senzorialităților și sensibilităților care de altfel se exercită și care, într-o manieră intermodală, impregnează trăirea lor de totalitatea vitală care îl înconjoară. În consecință este unul dintre marile evenimente ale vieții intrauterine, este o viziune interioară a absolutului vieții care precedă trăirea exterioară care va urma aducerii noastre pe lume. Omul începe să vadă cu ochii lui interiori : fără formă sau contur, el va fi  văzut absolutul înainte de a se fi născut.
3. El îl va fi văzut atât de mult încât el va fi impregnat de absolut. Și aici se găsește diferență majoră față de celelalte mamifere. Într-adevăr, omul are o treime de cortex disponibilă, adică neprogramată genetic: ceea ce numim prin urmare „Ariile asociative”, dar care nu așteaptă nașterea pentru a se asocia. Se creează sinapse de îndată ce ele sunt mature și ele devin mature înainte de naștere. Are loc o epigeneză prenatală care integrează trăirea totalității caracteristice acestei perioade în cazul unei sarcini suficient de normale.

De atunci, nevoia structurală de totalitate se adaugă la programul genetic și modifică direcția destinului nostru poligenetic. Ținând cont de simțul dobândit al totalității și de nevoia predominantă a  acestei dimensiuni vitale, noi am devenit diferiți de animale. Pentru oameni, este vorba mai întâi  de totalitate.

De aici privirea noastră insistentă, chemarea noastră dincolo de aducerea pe lume: trebuie să ne naștem găsind interacțiunile natale – care să ne nască (natalizante) – necesare. Altfel, apare riscul unor maladii al nașterii asupra căror vom reveni mai târziu, în următorul articol.

 Bebelușului, adus pe lume nu îi este suficient un simplu pasaj, ca unui animal: el își cheamă nașterea, o reclamă, are nevoie pentru a continua aici, în altă lume fără îndoială, de ceea ce a trăit și integrat acolo. Cu tot corpul și strigând el cheamă, și mai ales prin privirea lui. El trebuie să întâlnească urmarea totalității care a fost întreruptă deodată, și această întrerupere este cea care se constituie natura veritabilei traume a nașterii.

Trei consecințe majore ale vieții prenatale

Prima observație. Nicio condiție biologică îndeplinită nu va fi de ajuns – și nici un ansamblu armonios de condiții biologice – pentru a se realiza nașterea. Ele vor realiza doar o amânare a condițiilor prenatale. Dacă nu este decât atât, această armonie biologică nu poate fi totală, va fi o ingerință în copil, din diferența cauzată dintre punctul de venire pe lume și un început intolerabil de suferință care va fi însoțit în curând de o alterare a structurilor neuronale și psihice în loc să se limiteze la alimentarea energiei libidinale. În acest caz, a hrăni, și chiar a hrăni bine nu este suficient, nici să legeni și să adormi din nou. Aceasta vorbește corpului originar, îl calmează, dar nu doar asta îi va dărui lui însuși singur nașterea.

 A doua observație. Totalitatea, a cărei continuarea este cerută, nu se găsește nicăieri și în nici un obiect. Nici chiar tandrețea și iubirea nu o aduc în mod direct: ele vor introduce de altfel o dependență prea exclusivă și copilul va învăța să plângă la cea mai mică lipsă decât să-și construiască nașterea. Trebuie să dispunem de un mijloc specific, cel  care poate să instaureze capacitatea de a regăsi și percepe totalitatea.

A treia observație. În prezența maternă se găsește un secret, un mijloc secret și eficace da a realiza nașterea copiilor; aceasta fiind necesară în plus față de puterile maternității care asigură îngrijirea și hrana necesară.

Traducere Carmen Ungureanu, din Caiete de Maternologie –  revistă a maternității psihice  nr 19, Jean-Marie Delassus

Te poate interesa și: RAȚIUNILE OBSERVĂRII CLINICE ALE ALĂPTĂRII. CE ASCUNDE PRIVIREA NOU-NĂSCUTULUI?