Va oferim un rezumat al stiintei maternologiei, care se limiteaza la descrierea vietii fetusului si la primele zile de viata ale bebelusului langa mama sa, in maternitate. Povestitorul este chiar bebelusul.

Un animaluţ primeşte lapte de la mama lui, dar se bucură de prezenţa maternă numai câteva săptămâni. Mama nu are niciun sprijin, este doar ea atunci când puii se îmbolnăvesc.
Apoi rolul mamei încetează iar animăluţul se descurcă singur.
Dar eu, bebeluşul?

Da, şi eu sunt hrănit cu lapte şi sunt spălat. Dar am nevoie să mi se schimbe scutecele … Am nevoie de privirea mamei, de căldura, de mirosul şi de bătăile inimii ei … ca să nu mă simt pierdut.
Eu şi mama mea avem nevoie de un sprijin şi de un anturaj binevoitor.
Plâng, râd, fac grimase, mănânc, dar şi vomit uneori, pot să refuz să mănânc şi multe alte lucruri, care sunt toate mesaje.
Sunt ca o carte deschisă în care îmi puteţi citi toate mesajele. Veţi vedea că le puteţi descifra foarte repede.
Semnat: Bebelusul

I. Geniul fetusului

Da, sunt un geniu, pentru că încă din pântece sunt o fiinţă care se formează, şi care se şi informează.

Iată cum mă formez:

1. Capacităţi senzoriale:

simţul tactil – debutează când am 7 săptămâni, iar la 20 de săptămâni simt cu tot corpul. Simt cum lichidului amniotic îmi traversează corpul şi mă scaldă.

• simţul echilibrului – debutează cand am 8 săptămâni, iar la 20 de săptămâni funcţioneaza complet. Am nevoie de acest simţ pentru a–mi păstra echilibrul în pântecele mamei mele si pentru a nu mă lăsa încolăcit de cordonul ombilical.
• simţul gustului – debutează când am 8 săptămâni, iar la 18 săptămâni funcţioneaza complet. Voi regăsi gustul lichidului amniotic şi îl voi recunoaşte apoi în laptele mamei mele.
• simţul mirosului – debutează când am 7 săptămâni, iar la 25 de săptămâni funcţioneaza complet. Celulele odorante intră în lichidul amniotic şi sunt transportate de acesta. Aşa îmi voi recunoaşte mama încă de la naştere, prin parfum.
• simţul auzului – debutează când am 8 săptămâni, iar la 28 de săptămâni funcţioneaza complet. Aud bătăile inimii mele şi pe cele ale mamei mele. Dacă sunt pus imediat pe pieptul mamei mele, şi ţinut timp îndelungat, îi voi recunoaşte bătăile inimii şi mă voi linişti.
• simţul văzului – când am 20 de săptămâni, pot deja închide şi deschide pleopele. Credeţi că nu văd nimic în uter? Ba da, am o privire interioară, aşa cum aveţi şi voi când închideţi ochii.

2. Capacităţi motorii

Încep să mă mişc de la 7-8 săptămâni. Cu toate acestea mami nu-mi simte mişcările decât de la 18-20 de săptămâni.
Pot descrie dezvoltarea mea motorie în trei timpi : în primul trimestru, am o activitate motorie aproape constantă, în cursul celui de-al doilea trimestru activitatea mea motorie începe să se restrângă şi să fie mai precisă, mai coordonată, iar în al treilea trimestru am putea chiar spune că este organizată sub formă de comportamente.

Şi acum, iată cum mă informez.

1. Omogenitatea

În viaţa intrauterină, simţurile se formează şi sunt pregătite pentru a-şi îndeplini rolul specific după naştere ; ele funcţionează într-un mediu special, caracterizat înainte de toate printr-o omogenitate constantă.
Ce vreau să spun cu asta? Că toate simţurile mele transmit în permanenţă acelaşi mesaj, conform modului lor propriu de funcţionare: nu există nici o diferenţă, totul este constant – nimic nu mă deranjează, orice nevoie imi este satisfăcută imediat, orice lipsă este imediat corectată – paradisul, nu?
Iată, deci, că toate simţurile mele, care funcţionează la capacitate maximă din luna a 5-a aproximativ, mă fac să trăiesc o viaţă omogenă: coerentă, regulată, uniformă, adică totală. Şi ce credeţi că fac eu cu toate acestea ? Le înregistrez. Cum? Unde?
2. Teritoriile corticale libere

Oamenii sunt singurele mamifere placentare al căror creier este dotat cu numeroase zone (teritorii) corticale libere. Cu alte cuvinte, cel puţin 30% din zonele corticale ale fetusului nu sunt programate genetic.
Teritoriile corticale libere au fost descoperite la mijlocul secolului XIX, maternologia gândindu-se pentru prima dată la importanţa lor pentru fetus. Doctorul Jean-Marie Delassus a emis ipoteza că în aceste teritorii corticale libere se înregistrează pentru totdeauna omogenitatea vieţii intrauterine, ceea ce constituie o bază biologică pentru dezvoltarea ulterioară a unei structuri psihice originale, cu capacitatea de a resimţi totalitatea.

3. Totalitatea

Totalitatea este sentimentul de bunăstare, de paradis, pe care fetusul il trăieşte în uter, ca rezultat al omogenităţii mediului intrauterin. Omogenitatea condiţiilor intrauterine este dublată de omogenitatea simţurilor.
Este prea complicat pentru tine, mamă?
Ceea ce vreau sa spun este că atunci când vin pe lume nu uit fericirea pe care am trăit-o în pântecele tale şi pe care am înregistrat-o în creierul meu, în ceea ce se numeşte, aşa cum ţi-am spus, teritorii corticale libere. Şi că mă aştept să regăsesc aceleaşi condiţii de omogenitate, aceeaşi fericire, chiar din momentul naşterii mele. Şi pentru asta, am absolută nevoie de tine, mamă. Imediat !
În concepţia doctorului Jean-Marie Delassus, omul beneficiază de un simţ suplimentar, şi anume cel al totalităţii.
P.S Creierul unui animăluţ este în întregime programat

II. Proba naşterii

Sunt pregătit, si acum … sosesc!

Naşterea fizică nu este şi naştere psihică

• Naşterea mea fizică este numai naşterea corpului meu, ieşirea mea din corpul mamei mele.
• Naşterea mea psihică: reprezintă naşterea psihismul meu care se va dezvolta chiar din momentul naşterii şi până la vârsta de 6-7 ani. Este o dezvoltare continuă, dar lentă. Psihismul se dezvoltă în funcţie de modul în care voi, dragi părinţi, răspundeţi aşteptărilor mele.
  Este adevăratul început al vieţii mele independente.

PS. Mă întreb … tot aşa se naşte şi un animăluţ?

2. Primul strigăt şi prima privire

M-am născut, acum să vorbim despre mine, nou-născutul. Ce fac eu mai întâi ? Strig! Apoi deschid ochii şi privesc!

• Primul meu strigăt este o manifestare energică a suferinţei pe care o resimt la intrarea într-un mediu total diferit de mediul intrauterin din care vin. De ce sufăr? Pentru că nimic nu mai e la fel. Simt că mă sfâşii în bucăţi, bombardat de atâtea lucruri noi: lumină, cald, frig, zgomote, presiune atmosferică, multe atingeri diferite …
  Simt tot ce simt cei jurul meu: bucurie, tristeţe, frică, calm, furie. Simt cu tot corpul meu, cu toate simţurile mele şi cu tot sufletul meu. Numai tu, mamă, poţi să răspunzi strigătului meu, explicându-mi tot ce se întâmplă. Am nevoie de cuvintele tale care să-mi explice viaţa mea. De exemplu, poţi să-mi spui: ,,e cald,, ,,e frig,, ,,ţi-e foame,, ,,nu ştiu de ce plângi, poate iţi este frică … « naşterea ta a fost dificilă » …
• Prima mea privire este o privire pătrunzătoare, foarte intensă şi gravă. Este expresia stupefacţiei, uluirii mele profunde, pentru că eu nu înţeleg nimic din brutala întrerupere de ceea ce am trăit înainte. Este expresia unei aşteptări. Este o cerere de viaţă către părinţii mei. Adesea privirea mea vă atinge profund şi dintr-o dată ne trezim îndrăgostiţi unul de celălalt. Când, după naştere, ridic prima dată ochii spre voi, mamă şi tată, este începutul iubirii noastre, al dialogului dintre noi trei.

P.S Mă intreb … un animăluţ are aşteptări, îşi priveşte mama în ochi?

III. Alăptarea sau ciclul dăruirii

Ce înseamnă a alăpta? A hrăni sau a da de mâncare?¹

Ceea ce pot să îţi spun, mamă, este că atunci când mă alăptezi, eu am nevoie de mai mult decât de lapte. Ştii că, în mod normal, alăptatul meu are trei faze? Iată–le :

• Absorbţie – în braţele tale, mai întâi sunt concentrat, îmi calmez foamea, înghiţind laptele, uneori cu poftă.
• Dialog – când foamea mea s-a calmat, mă opresc şi îţi caut privirea. În braţele tale, trăiesc dialogul privirii între tine şi mine (tu ştii că iţi caut privirea, ochii, încă de la naşterea mea). Privirea, gura ta îmi surâd. Şi eu, de asemenea, mă destind şi îţi surâd. Mă simt în siguranţă, tu îmi dai bucurie iar în acelaşi timp te bucuri pentru că eu sunt fericit.
• Reverie – în braţele tale termin de mâncat. Astfel, protejat şi în siguranţă, pot să mă întorc şi să privesc cu încredere spre lumea încă atât de necunoscută pentru mine şi care mă sperie.

Iată deci, că atunci când îmi dai să mănânc, indiferent dacă mă alăptezi la sân sau cu biberonul, tu îmi dai laptele, dar şi căldura ta, surâsul tău, parfumul tău, privirea ta, cuvinte tale, într-un cuvânt fericirea, iar eu la rândul meu îţi dau fericirea mea. Iată, mamă, ceea ce J.M. Delassus numeşte ciclul dăruirii, care este baza pe care se construieşte încrederea mea în viaţă, dragostea pentru viaţă.

PS Mă întreb … aşa se întâmplă lucrurile şi cu un animăluţ?

IV. Dar tu, tu ai probleme, mamă ?

Eşti la finalul perioadei sarcinii şi al perioadei în care îţi imaginai cum va fi bebeluşul tău, care îşi are probabil originile încă din copilărie. Începe o nouă perioadă a vieţii tale, în care nimic nu mai este ca la început … acum eşti responsabilă de mine, suntem responsabili de mine, dragi părinţi. Nu ştii că pe perioada sarcinii visai zi şi noapte : te intorceai încet în timp, la propria ta copilărie, la propria naştere. Dacă naşterea ta s-a petrecut fără probleme, dacă evenimentele în care erai antrenată atunci erau fericite, totul va fi bine. Dacă nu, vom avea probleme. Mai mult sau mai puţin grave, aceste probleme nu provin de la tine ci de la ceea ce ai înregistrat în creier sau în subconştient, în momentul naşterii tale. Toate acestea sunt înregistrate şi de creierul meu. Daca aşa stau lucrurile, te rog, mama, să vorbeşti cu un specialist! Nu-ţi fie frică, nu este nicio ruşine să spui sau să gândeşti « nu sunt o mamă buna ». Stii, dragostea îşi găseşte căi proprii de comunicare pe care noi nu le putem percepe. Mai spun însă o dată, te rog să nu eziţi să te duci la un terapeut şi să-i spui toate gândurile tale, chiar şi pe cele mai îndrăzneţe. Problema dificultăţii maternităţii este întâlnită în 10% din cazuri, din cele mai vechi timpuri şi peste tot în lume.
Poate că atunci cand ai rămas singură cu mine ţi-ai spus: «şi acum, ce fac? ». Să nu-ţi fie teamă de nimic, vei învăţa repede: Te voi învăţa!

Dacă aţi citit cu atenţie tot ce am spus în această broşură, stiţi acum că plânsul meu nu e un capriciu, ci exprimarea unei frici, unei stări de rău sau chiar a unei angoase. Înţelegeţi, deci, că am nevoie de consolare de fiecare dată când plâng, şi aceasta până la vârsta de 5 luni, perioadă în care începe să apară « eu-ul ».

PS. Mă întreb … un animăluţ trăieşte toate acestea?

Concluzii

Deci, după tot ce v-am povestit mai credeţi că sunt un animăluţ?

Mamă, sunt sigur că ai găsit în această mică broşură explicaţii care să te ajute să mă înţelegi.

Şi, de asemenea, sper că ai înţeles că este vorba de a fi cu mine, încă de la început, de a comunica cu mine aşa cum comunici cu o persoană adultă, pentru că sunt o persoană, şi de a încerca să-mi înţelegi mesajele. Am nevoie de îngrijire fizică, de atenţia ta constantă, şi de dorinţa ta de a construi starea mea de bine.

Dacă lucrurile nu se petrec asa, consecinţele pot fi grave. Iată de ce: să ne imaginăm o mama care crede că bebeluşul nu vede şi nu simte nimic până la vârsta de 3-4 luni. Se va ocupa de el aşa cum s-ar ocupa de un animăluţ. Vorbim unui copil la fel cum îi vorbim unui animăluţ? Nu! Îi spunem adevărul despre viaţa lui pentru a avea repere de care creierul lui are nevoie pentru a putea face, încetul cu încetul, conexiunile necesare.

Pentru a avea relaţii bune cu oamenii, trebuie ca bebeluşul să se simtă bine cu mama şi cu tatal lui, încă din primele zile, luni de viaţă.

1Spunem «a da de mâncare», nefiind atenţi la cuvântul «a da», care implică ideea că hrana înseamnă dăruire. Cuvântul « a da » şi-a pierdut în mod considerabil din puterea sa, fiind dominat de aspecte practice, materiale : în general, spunem «dă-mi asta». În acest context este vazută hrănirea copilului, inclusiv de către mama lui, adăugându-i-se doza necesară de afecţiune. Mama «dă» sânul, biberonul, laptele, dragostea, prezenţa, atenţia ei; mama a «dat» viaţă… (Jean-Marie Delassus, Cahiers de maternologie, no 19, iulie-decembrie 2002)